Despre cum s-a
adaptat Germania de-a lungul anilor, în adoptarea politicilor europene, puteţi
citi în articolul pe care l-am semnat pentru Calea
Europeană:
............
Actul
reunificării Germaniei, în 1990, nu a pus doar capăt diviziunii Europei după
cel de-al Doilea Război Mondial, ci a reprezentat declanșarea Uniunii Monetare
Europene şi consolidarea integrării în Europa. Fără aceasta nu am fi existat
nici moneda euro.
Germania de Est
şi Vest a fost reunificată la 3 octombrie 1990, la mai puțin de un an de la
căderea Zidului Berlinului. Evenimentul istoric a fost descris ca o “extindere
fără aderare” de diplomații UE. Carlo Trojan, negociatorul-șef al Comisiei
Europene privind reunificarea Germaniei, descria evenimentele şi atmosfera din
timpul negocierilor. Carlo Trojan, un cetățean olandez, a reprezentat
Comunitatea Economică Europeană la masa de negocieri cu privire la reunificarea
Germaniei. Principala lui sarcină a fost de a integra legislația din fosta
Republică Democrată Germană (RDG) în dreptul comunitar derivat.
Tratatul de
Unificare a fost sfârșitul procesului, care a început încă din ianuarie 1990,
când Jacques Delors a ținut discursul în care a indicat articolul 23 a Legii
fundamentale a Germaniei Federale, calea pentru unificarea Germaniei. S-au
purtat o mulțime de discuții cu autoritățile germane pentru a pregăti Uniunea
monetară, economică și socială. Comisia a fost foarte implicată în pregătirea a
ceea ce a devenit Tratatul de stat, în luna iulie a acelui an. Aceasta a fost
etapa intermediară de unificare. Prin acesta, deja 80% din legislația
comunitară a fost introdusă pe teritoriul RDG. S-a stabilit de către Comisie,
iar Consiliul European de la Dublin a acceptat, ca fiind o extindere fără
aderare și care nu impun modificări ale tratatelor.
Mai complicat a
fost, după cum povestea Trojan, dimensiunea externă. În politica comercială
externă toate angajamentele din RDG deveneau în mod automat angajamente ale
Comunității Europene. Au existat angajamente care în mod automat au trecut de
partea comunitară, care – din motive de conținut – trebuiau adaptate, în
special în cazul importirilor extracomunitare. Norocul a făcut ca multe dintre
angajamentele RDG să fie stabilite pentru o perioadă de 5 ani, şi expirau în
1990. Parlamentul European a dat dovadă de o extraordinară colaborare
sprijinind procesul de unificare, finalizat mult mai devreme decât se preconiza
iniţial.
Germania a
trebuit să înceapă de la zero în noile landuri, care nu dădeau dovada unei
economii cu adevărat competitive, ceea ce în cele din urmă a reprezentat un
avantaj pentru noile landuri. Totul, destul de costisitor pentru Germania.
Jacques Delors,
preşedintele Comisiei Europene, a fost printre primii europeni care au susţinut
reunificarea, considerând că singurul răspuns al problemelor europene ar fi
revenirea la germanii democraţi de după al doilea război mondial. Acesta a
susţinut în octombrie 1989 un discurs, înainte de deschiderea Zidului Berlinului,
anticipând cazul special al RDG și faptul că unificarea ar trebui să se
întâmple în formă de consolidare a federalismului european. El a fost unul
dintre puţinii politicieni care au fost atunci cu adevărat susținătorii
reunificării Germaniei.
Recent, Delors
povestea: “aveam un drept de inițiativă și eram gardian al tratatelor. M-am
străduit, încă din 1988, să atrag atenția asupra problemelor, iar imediat după
căderea Zidului Berlinului, să explic faptul că germanii din Est își aveau
propriul loc în Europa. Am fost criticat de anumite persoane, dar ceea ce am
făcut eu a contribuit la o mișcare istorică”.
În 9 noiembrie
1989, Günter Schabowski, membru al Biroului Politic al Partidului Socialist
Unit (SED) a menţionat „în treacăt“, la o conferinţă de presă, că RDG tocmai
şi-a deschis graniţele. Nu trecea mult şi mii de cetăţeni ai RDG asaltau
punctele de trecere a frontierei, pentru ca Zidul Berlinului să cadă, după 28
de ani.
Reunificarea
Germaniei a fost gândită de cancelarul de atunci, Helmut Kohl ca fiind un
fenomen de absorbţie, acordând asistenţa financiară necesară. Republica
Democrată Germană fusese deja reorganizată în cinci landuri, fiind imediat
supusă aceleiaşi legislaţii federale. Astfel, cele 14 regiuni ale RDG au
devenit landurile Mecklenburg-Vorpommern, Brandenburg, Sachsen, Sachsen-Anhalt
şi Thüringen (Turingia). Se adăuga al şaselea land format prin reunificarea
celor două părţi ale Berlinului.
Franţa şi Marea
Britanie nu au dorit reunificarea Germaniei, considerând că o Germanie reintregită
ar putea “dobândi mai mult teren decât Hitler”, arăta “Financial Times”. Helmut
Kohl s-a grăbit să adopte un plan de acţiune în vederea reunificării Germaniei.
Pe de o parte cancelarul s-a străduit să năruie temerile comunităţii
internaţionale faţă de o Germanie puternică, reunificată. Pe de alta, le-a
promis est-germanilor o viaţă mai bună şi “ţinuturi înfloritoare”, expresie
intrată în istorie.
La 18 martie
1990, au fost organizate primele alegeri libere din RDG care, împreună cu RFG,
SUA, Marea Britanie, Franţa şi URSS, a semnat “Tratatul doi plus patru”.
Documentul acorda suveranitate totala staului german reunificat, care a rămas
în Comunitatea Europeană (viitoarea Uniune Europeană).
După căderea
zidului Berlinului, situaţia politică în Europa s-a schimbat radical,
reunificarea Germaniei conducând la instalarea regimurilor democratice în
ţările din centrul şi Estul Europei. În acelaşi timp, la nivelul Comunităţilor
Europene au avut loc schimbări, astfel încât a fost necesară adoptarea unui nou
document, Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Denumirea de “Uniunea Europeană” a devenit oficială şi au fost stabilite noi
obiective pentru statele membre. Printre acestea crearea Uniunii Economice şi
Monetare – UEM, între 1 ianuarie 1997 şi 1 ianuarie 1999, cetăţenia europeană
si stabilirea de noi politici comune, cum ar fi Politica Externă şi de
Securitate Comună (PESC). La 1 ianuarie 2002 bancnotele şi monedele euro au
intrat în circulaţie în 12 state membre, acestea formând aşa numită Zonă Euro:
Germania, Franţa, Luxemburg, Olanda, Belgia, Italia, Grecia, Spania,
Portugalia, Finlanda şi Austria.
Ii mulţumesc
prietenului meu Ewald Kőnig pentru aceastã povestire. Ewald a fost un martor la
conferinţa de presã din 1989 în calitate de jurnalist acreditat.
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu