Specialiştii susţin
că succesul integrării europene impune mai mult decât implementarea unor
instituţii eficiente şi armonizarea politicilor la nivel naţional cu cel
european. Este imperativ apariţia sferei publice europene, care să permită
cetăţenilor implicarea realã în proiectul comunitar.
Dezbaterile
actuale sunt legate de cele mai multe ori de întrebarea dacă Uniunea Europeană are propria sa sferă
publică, dacă se poate vorbi despre o sferă publică pan-europeană independentă de statele individuale
sau o sferă publică europeană rezultată în urma europenizării sferelor publice naţionale.
Formula alegerilor
primare - în care partidele europene îşi prezintă deschis candidaţii pentru
funcţiile de vârf în instituţiile europene, a fost una dintre principalele
propuneri pentru creşterea conexiunii între sistemul european şi cetăţeni. Campania
pentru alegerile europene din 2014, precum şi derularea mecanismelor interne de
partid pentru nominalizarea candidaţilor pentru funcţia de Preşedinte al
Comisiei Europene, au adus situaţii interesante. Atât la Maastricht, cât şi la
Bruxelles la întâlnirea din sala de Plen a Parlamantului European, discursurile
au evidenţiat necesitatea îmbunătăţirii modului în care se desfăşoară alegerile
europene, pe ideea alegerii preşedintelui Comisiei de către popor şi nu de
către lideri naţionali.
La nivel
european apar frecvent discuţii legate de identitatea
europeană. Acestea evidenţiază că UE are nevoie de o abordare realistã
legatã de subiecte fierbinţi precum: globalizare şi imigrare, posibilitatea ca
Turcia să devină membru al UE, sau contradicţiile fundamentale legate de
‘moştenirea religioasă' a Europei. Condiţiile
preliminarii pentru apariţia identităţii europene se pot structura pe 3
paliere. Primul dintre acestea, cel politic, vizează tocmai participarea
democratică la toate nivelele şi mai multă democraţie la nivelul UE. Educaţia
şi cultura urmăresc concentrarea pe dimensiunile europene în anumite domenii
(în special istorie) şi mai mult interes pentru învăţarea limbilor străine, mai
multe mobilităţi europene etc. Ultimul palier este cel al coeziunii sociale şi
economice, realizabil prin eliminarea diferenţelor sociale şi economice.
Repetatele traume
în comunicarea UE, au condus Europa contemporanã sã se bazeze pe structura
juridicã a Tratatului de la Lisabona, adoptat la sfârşitul anului 2009. Se dorește
astfel o reîmprospătare a aparatele de luare a deciziilor în instituţiile
europene, contribuind la funcţionarea mult mai eficientă şi democratică a
Uniunii Europene de 27 de state (acum 28).
Sistemul electoral practicat încă, cu membrii Parlamentului European
aleşi mai degrabă din listele preliminare naţionale şi regionale decât din
mandatele directe, lasă loc de manevră euroscepticilor şi vine în contradicţie
cu politica
de comunicare a UE, care se vrea axată pe implicarea cetăţeanului.
Pentru a-şi
atinge ţelurile, strategiile de comunicare ale UE utilizează o diversitate de
politici ale Diplomaţiei
Publice, urmărindu-se înţelegerea reciprocă şi cooperarea în abordarea
procesului de comunicare şi informare.
Sistemul
european este unul extrem de complex, iar pentru a-l înţelege trebuie să
cunoşti care sunt “jucătorii”
în politicile sectoriale comunitare, căci Uniunea Europeană nu înseamnă
doar Parlament European, Comisie Europeană şi Consiliu, ci şi federaţii industriale,
organizaţii neguvernamentale, reprezentanţe ale ţărilor membre, regiunilor şi
oraşelor, a patronatelor şi sindicatelor, universităţilor, centre de gândire şi
firme de consultanţă, la care se adaugă presa
Bruxelles-lui.
Jurnalistul
din capitala Europei are un profil aparte, având variante diferite de
obţinere şi diseminare a informaţiilor europene. El devine acum expertul în problematica europeană, care află în timp util
informaţia lansată de “piaţa bruxelleză”, dar şi o analizează, prezentând
redactorilor din sediul central articole elaborate, personalizate pentru
publicaţia care le-a solicitat serviciile. Tocmai din acest motiv foarte
importantă este relaţionarea
cu presa europeană.
La Bruxelles este decisă 75% din legislaţia naţională, ceea ce atrage
necesitatea unei activităţi
de lobby susţinut. Succesul
grupurilor de interese prezente în capitala europeană se apreciază prin “recunoaşterea de către factorii de decizie la nivel înalt a expertizei
prezentate” şi “feedback-ul din partea membrilor”.
În ultimii ani,
Uniunea Europeanã caută modalităţi de a încuraja implicarea părţilor interesate
– ONG-uri, societatea civilă și reprezentanţii mediului de afaceri – în
procesul de luare de decizie, concomitent cu eforturi de creștere a transparenţei. Dar lobby-ul înseamnă şi bani. Federaţiile şi asociaţiile europene pun
anual la bătaie bugete
fabuloase - circa 158 de milioane de euro - pentru comunicarea din
Bruxelles, în timp ce multinaţionalele cheltuie pentru lobby peste 71 de
milioane de euro, conform unor estimări recente.
Ţările membre deruleazã
un lobby puternic la Bruxelles, iar România nu poate să nu se adapteze acestui sistem.
Există începuturi şi perspective bune pentru coagularea intereselor
româneşti la Bruxelles, cu condiţia ameliorării anumitor deficienţe ale
stării de fapt, unele de ordin obiectiv, altele ce ţin de resortul schimbării
de paradigmă şi mentalitate, atât la nivelul public-instituţional, cât şi la
cel asociativ-privat.
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu